(STUDIOUL. Banciu la masa lui — cafea, țigară, hârtii. Camera apropie încet.) — · — BANCIU (rârâit, cu pauze lungi, de parcă fiecare cuvânt ar costa): Bună ziua, domnilor. Astăzi, în România, s-a întâmplat un lucru extraordinar. Extraordinar în sensul în care e extraordinar să vezi un om care, de aproape doi ani, ne explică tuturor că totul în jur este Dumnezeu, adus dimineața, cu duba, la Curtea de Apel București. Domnilor, să fim serioși. Aici nu discutăm vinovăția. Vinovăția o stabilește instanța — și, Doamne ferește, în România încă se mai întâmplă. Discutăm despre altceva. Despre faptul că un om care spune „Dumnezeu este totul, Dumnezeu este însăși existența" a ajuns să fie judecat pentru o afacere cu metale prețioase, cu o li…

Zaira l-a cunoscut pe Amir într-o zi de joi. Nu asta e important — e important doar că, în ziua aceea, ea a spus „nu" și el a zâmbit. — · — Partea I — Cum se cunosc Spusese „nu" la un film pe care el îl propusese. „Nu-mi place. Personajul alege comod." Amir nu a contracarat. A întrebat: „De ce comod?" Și ea a răspuns — fără intenție de convingere, mai degrabă pentru că, de multă vreme, nimeni nu-i mai adresase o întrebare al cărei răspuns să nu-l aibă deja. Apoi a venit rândul lui să spună „nu" la un autor pe care ea îl adora și ea nu s-a supărat. S-a aplecat înainte. „Spune-mi de ce." În loc să-și apere părerea, a început să i-o descopere. > contradicția, la început, era cea mai curată formă de atenție.…