Blog
De curând am văzut filmul cu Ingrid Bergman , Stromboli (1950).
Eroina filmului este Karin, una dintre multele persoane pierdute prin Europa dupâ cel de-al doilea râzboi mondial. Karin este o femeie educată și cândva a fost căsătorita cu un arhitect. Războiul i-a luat totul, casa, stilul de viață, soțul. Ca să scape dintr-un lagăr de persoane dispersate, ea acceptă să se căsătorească cu un italian sărac, pescar, care dorește să se întoarcă cu mireasa lui în locul său de baștină, insula Stromboli.
Acolo începe drama acestei femei. Se trezește intr-o casă care e aproape o ruină, într-un sătuc de pescari, oameni simpli și cu mentalități de-a dreptul arhaice pentru emancipata Karin. Ea încearcă să-și încropească o viață, încearcă să înfrumusețeze locuința, să-și coase haine , să intre în contact cu puținii locuintori ai insulei. Dar tot ceea ce întreprinde este văzut cu ochi răi de acești oameni. Croitoreasa, singura care are o mașină de cusut, este văzută ca o femeie rea. Asocierea lui Karin cu ea e văzută extrem de dezaprobator, picturile de pe pereții locuinței primesc dezaprobarea unanimă a femeilor, care o critică pe Karin pentru faptul că nu este modestă.
Karin nu înțelege, simte că se sufocă în spațiul acesta atăt de restrâns atât fizic, cât și mental. Nici soțul ei nu o înțelege, deși se străduie să fie cel mai bun soț, în felul în care înțelege el. El este un om bun și de aceea se silește să facă tot ceea ce poate ca lucrurile să meargă bine.
Karin se afla la capătul puterilor și chiar însărcinată fiind, face planuri de evadare.
Mie îmi pare că filmul se termină bont, cu Karin alergănd epuizată prin cenunșa vulcanică, și plângând cu disperare.
Filmul nu este despre drama persoanelor risipite prin fel de fel de locuri după război, filmul este despre nepotrivire, despre o relație între două persoane cu mentalități diferite, cu niveluri diferite de educație, cu orizonturi de viață diferite. Or fi funcționat hormonii, dar asta nu a fost de ajuns ca să țină o relație.
Și sunt convinsă că există destule persoane care au trăit o astfel de experință: să faci un compromis, acceptănd o persoană care nu e ceea ce îți dorești cu adevărat, și pe urmă să te simți ca o floare care nu primește lumină și apă și se ofilește pe zi ce trece. Aș numi asta sindromul Stromboli ..sau strombolism.
Nu există decăt o cale: evadarea...
https://filmehd.se/stromboli-1950-filme- … .html
Eroina filmului este Karin, una dintre multele persoane pierdute prin Europa dupâ cel de-al doilea râzboi mondial. Karin este o femeie educată și cândva a fost căsătorita cu un arhitect. Războiul i-a luat totul, casa, stilul de viață, soțul. Ca să scape dintr-un lagăr de persoane dispersate, ea acceptă să se căsătorească cu un italian sărac, pescar, care dorește să se întoarcă cu mireasa lui în locul său de baștină, insula Stromboli.
Acolo începe drama acestei femei. Se trezește intr-o casă care e aproape o ruină, într-un sătuc de pescari, oameni simpli și cu mentalități de-a dreptul arhaice pentru emancipata Karin. Ea încearcă să-și încropească o viață, încearcă să înfrumusețeze locuința, să-și coase haine , să intre în contact cu puținii locuintori ai insulei. Dar tot ceea ce întreprinde este văzut cu ochi răi de acești oameni. Croitoreasa, singura care are o mașină de cusut, este văzută ca o femeie rea. Asocierea lui Karin cu ea e văzută extrem de dezaprobator, picturile de pe pereții locuinței primesc dezaprobarea unanimă a femeilor, care o critică pe Karin pentru faptul că nu este modestă.
Karin nu înțelege, simte că se sufocă în spațiul acesta atăt de restrâns atât fizic, cât și mental. Nici soțul ei nu o înțelege, deși se străduie să fie cel mai bun soț, în felul în care înțelege el. El este un om bun și de aceea se silește să facă tot ceea ce poate ca lucrurile să meargă bine.
Karin se afla la capătul puterilor și chiar însărcinată fiind, face planuri de evadare.
Mie îmi pare că filmul se termină bont, cu Karin alergănd epuizată prin cenunșa vulcanică, și plângând cu disperare.
Filmul nu este despre drama persoanelor risipite prin fel de fel de locuri după război, filmul este despre nepotrivire, despre o relație între două persoane cu mentalități diferite, cu niveluri diferite de educație, cu orizonturi de viață diferite. Or fi funcționat hormonii, dar asta nu a fost de ajuns ca să țină o relație.
Și sunt convinsă că există destule persoane care au trăit o astfel de experință: să faci un compromis, acceptănd o persoană care nu e ceea ce îți dorești cu adevărat, și pe urmă să te simți ca o floare care nu primește lumină și apă și se ofilește pe zi ce trece. Aș numi asta sindromul Stromboli ..sau strombolism.
Nu există decăt o cale: evadarea...
https://filmehd.se/stromboli-1950-filme- … .html
Autentificare
Cautare rapida
Categorii
Ultimii online
Publicat Acum 5 saptamani
Da, am simtit si eu ca, daca as vrea sa ma integrez intr-o anumita comunitate ar trebui sa ma imbecilizez.. ceea ce refuz cu obstinatie
Publicat Acum 5 saptamani
Realitatea pe care o trăim astăzi, este foarte bine descrisă de către tine, facem parte din această societate și trăim asemenea ei, suntem și trăim ca niște animale, cel puțin unii dintre noi, facem parte dintr-o turmă, lăsându-ne influențați și conduși în direcția aleasă de ea, mai mult sau mai puțin influențată/mani****tă, din exteriorul ei. Așa au apărut, tradițiile, unele chiar plăcute, alimentarea continuă a sentimentului de teamă, că acțiunile, dorințele sau ideile tale nu sunt conforme cu ceea ce dorește societatea, standarde impuse, valabile chiar și în alegerea partenerului, fără a, ți se fi cerut vreodată acordul sau părerea, dorința nejustificată de apartenență, inducerea inconștientă a competiției, individualismul, eu sunt cel care contează, ceilalți sunt dispensabili și tratați ca atare. Sunt foarte mulți oameni de bine în jurul nostru, care știu mai bine decât noi, care sunt nevoile noastre, ce anume ne dorim sau vrem să facem. Acum nu mai gândim, doar facem ceea ce ni se spune și nu avem nimic împotrivă, stabilind criterii și făcând alegeri în urma cărora alimentăm dependența de lucrurile de care nu avem nevoie, și asta doar pentru a putea face parte din, (puteți să-i spuneți cum doriți), de a fi văzuți, apreciați, lăudați......etc, de către ceilalți asemenea nouă, îndrăznești să fi diferit, ești marginalizat, spus într-un mod elegant.
Publicat Acum 5 saptamani
La un moment dat Karin ii zice sotului ei ca ea nu poate trai ca un animal...Pentru ceilalti din sat probabil ca asta nu era o problema...
Da, nici eu nu pot trai ca un animal...
Pe respectivul de care am povestit l-am taxat: l-am lasat balta pe nepusa masa, l-am anuntat ca plec in ziua cand aveam sa plec...a facut fetze fetze...Si i-am spus: ai spus aia, aia, aia, nu m-ai lasat sa vorbesc despre aiai si aia, nu te-a interesat aia si aia, m-ai criticat pentru aia si aia. Gaseste-ti alta care sa fie cum vrei tu...Eu am plecat! Pa si pusi! Eh, detaliile sunt mai multe. Asta e scenariul pe scurt.....Nu si-a gasit pe nici o alta nici in ziua de azi...
Publicat Acum 5 saptamani
Exista relatii care macar un numar de ani au functionat foarte bine...Pana oamenii s-au schimbat, s-au instrainat. Nu la genul asta de relatii ma refer. Ci la acelea care de la bun inceput au insemnat un compromis, unul prea mare.
Daca nu poti nici la inceput imparatasi prea multe cu celalalt, e de-a dreptul dureros...E dureros sa ti se taie avantul de fiecare data cand ai vrea sa-i imparatasesti celuilalt ceva, fie din interesele si hobbyurile tale, fie din parerile tale despre ceva sau altceva. Desigur ca mici compromisuri se pot face...Dar cand absolut totul ce vine din tine e refuzat, ce naiba sa mai faci in acea relatie? Nici nu mai poti fi tu insati/insuti, doar joci un teatru de prost gust...Ca asa se face? Ca ce zice lumea? Ca asa e la toti? No way!
Si daca stau sa ma gandesc genul asta de sindrom Stromboli nu e valabil doar intr-o relatie, ci e vorba si despre comunitate, cum te integrezi intr-o comunitate...Cum poti sa te simti intr-un grup, comunitate, care nu te poate accepta pentru ca esti altfel? Caci as spune ca fiecare om ar trebui sa isi gaseasca locul lui, locul de trait potrivit pentru el..Ca e vorba de loc de trait, ca e vorba de colectiv de munca....Despre asta probabil o sa scriu altadata...
Publicat Acum 5 saptamani
Chimia și comunicarea dintre noi, nu sunt întotdeauna suficiente, acceptarea că nu suntem la fel, și deschiderea neîngrădită spre ceva nou, poate duce la cimentarea unei relații. În timp ce, renunți să îi spui celuilalt, ce îți place sau nu, ce crezi, ce ai încerca, dar nu ai avut ocazia, ce îți dorești, sau ți-ai dori de la celălalt, și altele nu le mai enumăr aici, din motive de neînțeles pentru mine, să nu, superi/dezamăgești/fi judecat, relația asta, indiferent cum este văzută/crezută, din exterior sau chiar din interior, nu se poate chema o relație de cuplu, mai devreme sau mai târziu, ea nu va mai exista. Atunci când acest tip de relație există, imaginația noastră și felul în care ne redescoperim, unul pe celălalt, fără acea impunere din start, eu sunt așa, prefer să fi la fel, altfel....nu, ne unește până acolo încât, ajungem să gândim și să acționăm la fel. Știu despre vorbesc, și vă doresc să aveți și voi parte de așa ceva. Viața voastră, se va schimba într-un mod care, nu va putea fi vreodată descris în cuvinte. Nu renunțați la asta. Succes.
Publicat Acum 5 saptamani
Mda, eu am acceptat candva o astfel de relatie...Doar mi se spunea ca am prea multe figuri in cap, si na....hai sa las din suta...
Dupa 6 luni de relatie simteam ca efectiv ma sufoc, nu stiam cum sa mai fac sa scap...si am gasit la un moment dat solutia de evadare...Si exact asa ma simteam: ca o floare care se usuca pe zi ce trece...E teribil sa incerci sa comunici cu cineva si sa vezi ca de partea cealalta nu exista nici un pic de rezonanta, nici un fel de ecou...Si atunci nu mai vorbesti, te inchizi in tine, incerci cat de cat sa salvezi aparentele...si te gandesti cum sa scapi....
Nu zic ca am fost fericita cand am scapat...doar ca efectiv m-am linistit, nu mai aveam stresul acela zilnic...Aveam liniste in sfarsit..
Publicat Acum 5 saptamani
Mda, conduși fiind, de interesele fiecăruia, toți acceptă acel compromis, mă bucur că nu mă aflu printre ei, și nici nu am de gând să fac asta vreodată, am încetat să mai caut. M-am așezat cuminte într-un colț, și aștept liniștit să îmi treacă, apoi lucrurile bune vor veni de la sine.